Muse (BoyxBoy)

Orașele mari, capitalele, cu valoare istorică și culturală, precum cel de față - Berlinul, erau mai mereu aglomerate și pline de viață, însă în acea zi forfota și agitația se manifestau într-un ritm alarmant, mai ceva ce de obicei. Să fi fost oare ploaia care cădea alene cu stropi mari și reci care îi grăbea în așa hal pe localnic, sau tumultul produs de vizita regală recent anunțată?
Pentru August Bretz totul părea, oricum, atât de obscur, atât de diferit față de micul și neînsemnatul orășel în care trăise timp de nouăsprezece ani întregi, aceasta fiind prima dată când călcase în regat străin. Tensiunea nervoasă manifestată de localnici și străini îl neliniștea, dar în același timp și emoționa. Totul era atât de nou, de frumos și de maiestos, dar ceea ce diferenția cu adevărat Berlinul în toată splendoarea sa, de orașul său, Breetz din Saxonia Inferioară erau oamenii. În ciuda peisajului magnific vizibil pretutindeni și nenumăratelor posibilități contra cost, oamenii erau cei care reprezentau adevărata valoare a unui loc, iar, drept vorbind, oamenii din Berlin erau snobi și nesimțiți.

Negustorii din Regatul Prussei erau nelipsiți în Saxonia, iar August avusese și el de-a face cu ei de vreo două ori. Erau niște tâlhari ordinari umblând după bani și bunuri materiale, însă aceia erau doar negustori, nu rezidenți stabili ai regatului. Oamenii de acolo nu putea fi chiar atât de neciopliți, se gândi August în drumul său spre capitală, însă adevărul supărător era că majoritatea erau așa.
Un nechezat nervos îl anunță că trăsura se oprise, mai înainte ca el să poată simți pe pielea lui, așa că se întinse către birjar și îi plăti două monede, cât crezu el de cuviință, apoi coborî în grabă.
Ținea strâns în mâna dreaptă o valiză mare și greoaie, plină pe jumătate cu bunuri personale, iar sub brațul mâinii stângi, cel mai de preț bun al său, o vioară. Venise din Regatul Saxoniei până îl cel al Prussiei, doar pentru a studia muzica la un conservator, pentru a-și îndeplini visul pe care îl păstrase în inima sa de când era doar un copil.
Se uită în jur cu o subtilă încruntătură zăcându-i pe față, plănuindu-și următoarea mișcare. Totul era atât de diferit pentru el, neștiind unde se află sau unde trebuie să ajungă, neavând nici un adăpost care să îl ferească de ploaia iminentă ce avea în curând să se transforme în furtună.
După vreo câteva minute de mers prin împrejurimi hoinar, hotărî să-și pună la bătaie ultimi bani pentru o masă caldă și adăpost la un han din apropiere.
Hangița era o tânără de vârsta lui, energică și foarte săritoare, așa că-l luă numaidecât în primire și îi găsi cu greu un loc în încăperea ticsită de oameni, așezându-l la o masă alături de câțiva călători neinteresați care se făcură nevăzuți în scurt timp.
— Ce să fie, dragă?
— Poftim? întrebă August nedumerit, neștiind la ce se referă hangița întrebându-l asta.
Pentru o secundă, Amalie surâsese la inocența și neștiința băiatului cu privire la lumea din jur. Cu siguranță nu era prea umblat, constată ea, însă, asta nici nu era de mirare, pentru că tot ce făcuse August în cei aproape optsprezece ani de viață fusese să se îngrijească, atât cât putu el de bine, de micuța afacere care întreținea familia. Nici pomeneală să se afle singur într-un han la așa o distanță de casă.
Faptul că era speriat de moarte nu era nici pe departe minciună, însă era aici cu un scop.
— Vreau să spun, ce vrei să bei? Nu, știi ce? Îți aduc o bere, spuse grăbită Amalie când auzi cum ceilalți clienți o strigă.
— Apă, răcni August după ea cum o văzu că se îndepărtează de lângă el. Adu-mi apă, te rog.
Degeaba, totuși, primi bere și fusese nevoit să o bea pe toată, ca un gentleman ce era, sau cel puțin, încerca să fie.
Era prima dată când băuse bere și nu era prea atras de aroma amăruie și tăria subtilă din aceasta, dar nu mai conta. De îndată ce ploaia avea să se oprească, avea să plece de acolo numaidecât către conservator, fiind cu un pas mai aproape de a-și găsi drumul, Asta-i spunea sufletul, în acel moment.
Rațiunea, însă, îi spunea tare și răspicat că deja se înoptase, ploua din ce în ce mai tare și nici un birjar nu avea să se încumete să-l ducă până la conservator care era în partea cealaltă a Berlinului. Înafară de asta, nu mai avea mulți bani la dispoziția, iar foamea începea să-l acapareze.
— Ia zi, cum te numești tu, frumosule?
August fu uimit să o vadă pe Amelie, hangița, de partea cealată a mesei, legânându-se pe scaun și privindu-l cu interes. Acum că putea să o privească mai bine, constată că tânăra era îmbrăcată modest, într-un șorț vechi, rufos și ponosit, însă asta nu acoperea cu nimic frumusețea ei orbitoare. Era o tânără înaltă, suplă, cu părul lung, castaniu, împletit într-o coadă neglijentă, binecuvântată cu doi ochi verzi ca smaraldul și o piele bronzată și fără de imerfecțiuni sau semne.
— August, răspunse el, fără a-și lua ochi de la vioara care zăcea în poala lui.
În ciuda frumuseții sale, se putea spune că dacă Amelie se pricepea la ceva, acel lucru era să-l intimideze pe băiat, și nu numai pe el. Începuse să se întrebe dacă toți oamenii din Berlin erau atât de îndrăzneți și neciopliți.
— Ia zi, August, se vede că tu nu ești de pe aici, așa că, zi-mi, cu ce treabă prin Berlin. ești cumva muzicant? Te-am văzut intrând cu vioara aceea.
— Nu sunt muzicant, sunt muzician, spuse el afectat, iar Amelie râse. Am venit în Berlin la conservator ca să studiez muzica.
— Aha. Ia zi-mi domnule muzician-muzicant, nu ți-e foame?
August tăcu. Adevărul era că murea de foame, însă încerca cu disperare să nu cheltuiască mai mult decât era necesar, din moment ce situația sa materială nu era foarte bună. Mâncatul nu era o soluție în acel moment.
După atâta timp petrecut servind lumea, până și Amelie putea observa asta, însă ea se gândea la cu totul altceva.
— Uite cum facem, spuse ea, puțin mai tare decât s-ar fi cuvenit. Îți aduc cea mai bună friptură pe care ai putea-o mânca vreodată și ți-o las la jumătate de preț, doar dacă...
Liniște.
August înghiți în sec.
— Dacă...?
— Sărută-mă și e toată a ta, dragă.
Începură să râdă. Amândoi.
August se întinsese către masă, având grijă să nu scape vioara din poală și își așeză buzele peste a le lui Amelie. Ale sale erau moi și îngrijite, pe când ale ei erau crăpate și miroseau a fum, dar nu era așa o mare problemă pentru nici unul.
În vreo jumătate de oră sosi și friptura, iar August nu se sfii să înfulece din minunatul preparat ce fusese pregătit doar pentru el, însă, să recunoaștem, nu mâncă mai mult de jumătate, nici nu putu.
Ploaia nu dădea semne că s-ar fi oprit curând, însă nu era o problemă.
Cu un alt sărut August era sigur că putea să obțină și cazare pe gratis, și probabil asta s-ar fi întâmplat, dacă nu intervenea altceva.
— Stă cineva aici?
August se uită în sus și zări un bărbat înalt, bine făcut, cărunt dar îngrijit și îmbrăcat în haine scumpe.
Picăturile de apă de pe haine și din păr îl făceau să pară mai ... strălucitor, se gândi August.
— Nu ... puteți să ... puteți să stați, rosti cu greu blondul, fiind complet uluit de aura impunătoare a bărbatului, neluânduși ochii de la el nici un minut.
— Ah, domnule Ludwig, ce surpriză plăcută! strigă Amelie din partea cealaltă a camerei, înaintând către cei doi. Luați un loc, faceți-vă comod până va aduc ceva de băut.
Așa-zisul domn Ludwig o întâmpină pe Amelie, sărutându-i mâna, ca orice gentleman, șoptindu-i ceva la ureche, apoi se așeză pe locul pe care stătuse ea mai înainte. Toate acestea fără să-și ia ochii de la August, nici măcar o secundă.